Parohia este situată în Sectorul 2 al Capitalei, zona Universităţii, în apropierea Teatrului Naţional și a Hotelului „Intercontinental”. Biserica Batiștei apare în documente pentru prima oară în anul 1660, iar numele ei este strâns legat de cel al mahalalei în care a fost construită. Stabilirea numelui mahalalei a dat naştere mai multor ipoteze, interesante din punct de vedere filologic şi istoric. Arhitectul Dimitrie Berindei arăta, fără să indice vreun document, că în Bucureşti, la începutul secolului al XVII-lea, ar fi avut o locuinţă „fastuoasă” şi grădini „întinse” boierul Baptista Velleli, „dar azi ea [mahalaua] nu păstrează din acele timpuri decât numele lui Baptistea”, numit de domnitorul Radu Mihnea „prietenul … domniei mele”.
Acesată ipoteză a fost preluată şi de alţi istorici precum D. Papazoglu, Gh. Ionescu-Gion şi chiar N. Iorga. O altă ipoteză, emisă de preotul George I. Negulescu şi argumentată de istoricul Matei Cazacu, se bazează pe documente şi mărturii ale trecutului, care duc către ideea că numele mahalalei şi, implicit, al bisericii vin de la un ocol de vite – „batişte” sau „bătelişte” – care se afla prin aceste locuri. În cel mai vechi plan al oraşului Bucureşti, datat 1770, este figurat între Biserica Batişte şi Biserica Scaune un maidan foarte întins, un loc gol, care contrastează cu aglomeraţia de case din împrejurimi. Pe acest loc este desenată o fântână cu cumpănă, spre biserica Batişte, şi un pom spre Biserica Scaune, ceea ce indica o zonă cu apă şi vegetaţie. Aici era „batiştea” vitelor aduse pentru tăiere, care încă mai exista în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, ceea ce arată importanţa economică a acestui ocol. De la el s-a numit întreaga mahala Batişte.
Familia Mănciulescu a donat Bisericii Batiște, la jumătatea veacului al XVIII-lea, un teren de trei stânjeni. Pe acest teren Gheorghe Mănciulescu a construit între 1791 și 1793 o școală pentru copiii săraci, după cum se menţionează într-o condică a Mănciuleştilor: „Pe cei trei stânjeni ce arătăm mai sus că vin pe lângă ulucile bisericii, cade o casă ce e făcută de Mănciulescu și școală unde învață copiii de pomană; dar toată această casă a școalei nu cade numai pe acei trei stânjeni, ci calcă cîtvași și din celălalt loc”. Tot în acest document se consemnează și mărturia lui Grigore lefegiu sin Matei, care spune că „dinaintea bisericii s-au făcut de Mănciulescu o școală în care învață copiii de pomană”. Matei Cazacu și pr. Nițișor Cazacu susțin că nu ar exista mărturii despre dascălii acestei școlii, totuși ei consideră că un anume dascăl Barbu, copist de manuscrise și fost sfătuitor al lui Gheorghe Mănciulescu, ar fi putut fi primul dascăl al acestei școli.
Tot cei doi autori ai monografiei consideră că localul școlii ar fi putut fi casa ce apare într-un desen din anul 1813, realizat de Ioan sin Dobre, cojocar din mahalua Batiștei şi cântăreţ al bisericii. Se pare că această școală își va înceta existența după anul 1813, când familia Mănciulescu nu se mai îngrijea de biserică. Parohia Batiștei a contribuit activ la modelarea istoriei moderne a țării noastre. Preoții Bisericii Batiștei au luat parte, alături de alți preoți bucureșteni, la revoluția de la 1848. Printre aceștia documentele amintesc pe preotul Gheorghe, ierodiaconul Chesarie, preotul Costache. De asemenea, în conformitate cu o catagrafie din anul 1838 se poate constata că la Parohia Batiștei, în afară de preoții bisericii, locuiau săraci, orfani și văduve, ceea ce arată deosebita preocupare a preoților slujitori pentru activitățile filantropice orientate în special spre cei marginalizați.
